Репост из: Octavian Racu
Am observat că în diverse momente istorice dramatice, primul lucru pe care îl făceau basarabenii este să revină acasă - destrămarea Imperiului Rus, unirea cu România, intrarea în componența URSS. Și o făceau nu din considerente politice, ci din frica de a pierde averea.
Din nou revin la ideea de "patriotismul parohial", care ne este caracteristic. Noi nu avem un concept de patrie-stat. Pentru noi "patria" este un spațiu geografic care ne provoacă nostalgii și sentimente, nu un proiect politico-istoric și ideologic. Iată de ce, în principiu, dispariția statului n-ar provoca mari dureri, odată ce spațiul geografic al sentimentelor va rămâne intact. Satul, măhala, vor rămâne la locul lor, indiferent în ce formațiune statală ne-am pomeni. Noi asta am învățat din istoria ultimelor două secole, cel puțin.
Pentru moldovenii-basarabeni statul în sine este un fenomen temporar, care nu poate face parte din universul nostru interior. De aici și scepticismul față de viața politică. Politica ne interesează, mai curând, când e vorba de rezolvarea unor probleme pe termen scurt, aici și acum, individuale, nu globale. Viziuni pe termen mediu și lung nu sunt luate în serios.
Istoria statalității noastre are doar 33 de ani, perioada în care am fost preocupați de supraviețuire și salvare personală. Nu a existat niciun moment de mobilizare colectivă, care să definească o voință comună și ar defini un destin comun. Suntem locatarii unui apartament închiriat, în care ne descurcăm așa cum putem, fără să ne intereseze ce va fi cu acest apartament în viitor. De ce ne-ar interesa dacă nu suntem proprietari și nu ne leagă nimic de această locuință?
Și ce să facem în acest caz? Există un leac, o soluție? Nu, nu există o rețetă universală cum să construiești un stat sau o națiune. Statul este produsul capacității unei societăți de a produce ceva (pe plan economic, cultural, științific etc.), care să-i justifice existența.
Și dacă o populație nu va fi în stare să evolueze de la parohialism la statalism, de la infantilism, la maturitate istorică, de la contemplare la acțiune, dacă din optimismul tâmp al horelor, nunților și cumătriilor, nu va simți o frustrare pentru toate neîmplinirile, dizolvarea va fi una inevitabilă. Deocamdată, sărbătorilor, petrecerile și chefurile reprezintă pentru noi un ideal al existenței. De dragul lor muncim. Chiar și politica pentru noi e o veșnică cumătrie. Și toate astea chiar ne plac, ne provoacă un fals sentiment de confort. Exact așa cum unor oameni ai străzii sunt obișnuiți să trăiască în mizerie, să doarmă în gunoi, nu pentru că ar fi bătuți de soartă, ci pentru că sunt mulțumiți cu o astfel de stare. O viață normală pentru ei ar însemna probleme, griji și nevoi, iar ei s-au detașat odată și pentru totdeauna de ele. Mizeria tot este un soi de drog, care provoacă plăcere și dependență.
Din nou revin la ideea de "patriotismul parohial", care ne este caracteristic. Noi nu avem un concept de patrie-stat. Pentru noi "patria" este un spațiu geografic care ne provoacă nostalgii și sentimente, nu un proiect politico-istoric și ideologic. Iată de ce, în principiu, dispariția statului n-ar provoca mari dureri, odată ce spațiul geografic al sentimentelor va rămâne intact. Satul, măhala, vor rămâne la locul lor, indiferent în ce formațiune statală ne-am pomeni. Noi asta am învățat din istoria ultimelor două secole, cel puțin.
Pentru moldovenii-basarabeni statul în sine este un fenomen temporar, care nu poate face parte din universul nostru interior. De aici și scepticismul față de viața politică. Politica ne interesează, mai curând, când e vorba de rezolvarea unor probleme pe termen scurt, aici și acum, individuale, nu globale. Viziuni pe termen mediu și lung nu sunt luate în serios.
Istoria statalității noastre are doar 33 de ani, perioada în care am fost preocupați de supraviețuire și salvare personală. Nu a existat niciun moment de mobilizare colectivă, care să definească o voință comună și ar defini un destin comun. Suntem locatarii unui apartament închiriat, în care ne descurcăm așa cum putem, fără să ne intereseze ce va fi cu acest apartament în viitor. De ce ne-ar interesa dacă nu suntem proprietari și nu ne leagă nimic de această locuință?
Și ce să facem în acest caz? Există un leac, o soluție? Nu, nu există o rețetă universală cum să construiești un stat sau o națiune. Statul este produsul capacității unei societăți de a produce ceva (pe plan economic, cultural, științific etc.), care să-i justifice existența.
Și dacă o populație nu va fi în stare să evolueze de la parohialism la statalism, de la infantilism, la maturitate istorică, de la contemplare la acțiune, dacă din optimismul tâmp al horelor, nunților și cumătriilor, nu va simți o frustrare pentru toate neîmplinirile, dizolvarea va fi una inevitabilă. Deocamdată, sărbătorilor, petrecerile și chefurile reprezintă pentru noi un ideal al existenței. De dragul lor muncim. Chiar și politica pentru noi e o veșnică cumătrie. Și toate astea chiar ne plac, ne provoacă un fals sentiment de confort. Exact așa cum unor oameni ai străzii sunt obișnuiți să trăiască în mizerie, să doarmă în gunoi, nu pentru că ar fi bătuți de soartă, ci pentru că sunt mulțumiți cu o astfel de stare. O viață normală pentru ei ar însemna probleme, griji și nevoi, iar ei s-au detașat odată și pentru totdeauna de ele. Mizeria tot este un soi de drog, care provoacă plăcere și dependență.